Despre carte: an / Sunt cel mai obișnuit nebun oraș. Neremarcabil, neremarcabil și cu o anumită notă de geniu. Incredibil, neg acest fapt chiar și atunci când comunic cu mine însumi. Cu cine altcineva, dacă nu cu tine însuți, poți avea o discuție inimă la inimă, poți discuta o mare varietate de probleme legate de absolut tot ce este în lume. Există un anumit moment al observațiilor vieții în care a fost notat un anumit tipar, prezent atunci când recunoaștem propriul geniu. Datorită anumitor particularități ale percepției și ale căii de viață, am avut și trebuie să întâlnesc o mare varietate de oameni. Unii se consideră înzestrați și trăiesc fericiți cu această conștiință, în timp ce alții se consideră, din păcate, nimic mai puțin decât genii. Dar de aici începe distracția. S-a observat că, cu cât o persoană își spune mai des că este un geniu, cu atât o persoană insidioasă se strecoară mai aproape de el. De obicei se numește megalomanie. Așadar, încercând să-mi aduc concluziile până la capăt, aș vrea să spun - iluziile de grandoare nu merg singure, ele sunt mereu urmate de, ghici cine? Așa e, mania persecuției!